Trăiri vii prinse în viaţă,
Două decenii de vise în mine de aur
Unde au făurit un soare să-i urce pe raze,
Plângă-l anii nemuritori căci l-au lăsat impur
Şi iar se nasc alţii mai vrednici,
Dar nu rămân stăpâni.
Păgân am fost de bunătate şi asuprit de graiuri au de lespezi,
Nu-mi fie frică de soroc, ba ei cred că mi-e lesne,
Iar eu socot că dracii lor au scris istorii grele.
De aş fi martir, ploaia mi-ar fi sămânţa binelui
Căci gloria doar El o zvântă,
În visător doar sufletul mă mai preschimbă.
Prizonier în abisul căinţei mele,timpu-mi îndrumă străbunii
Să ridice o coroană de înger asupra păcatelor lumii.
Viscolul ţinea pe palme o stea căzătoare.
A murit o speranţă
Topit de arama-ţi fatală de pe chipul semper sobru...dar nu cutez s-o sting,
Aciuit în noapte, tehui şi răzleţ mă anin de veşnicul dor proscris stăruind
Ca o epavă-n ochii mei grei de nesomn,sătui de vise arse-n piese rejucate
Culese parcă din tăciune, din daruri, vorbe şi lacrimi din ce în ce mustrate.
Şuvoi de ceasuri mai încântă solitarul vuiet răzbitor
În paşii liniştiţi mişcaţi de norii cenuşii...sunt adăpostul ploilor.
O, prea nobile Faust! Soarta ta e prea blândă,
pe când eu m-am spetit rugii doar pentru osândă,
Călătoresc în van ca urmele de stele
Iar floarea vârstei mai lasă câte o petală în anotimpuri efemere
Şi cum fumul părăseşte focul în eter,
La fel şi eu mă-ndrept de tine spre un nou mister.
De-ai năzui să ştii cum te zăresc în sângerări şi în tămăduiri vremelnice,
Ai şti poate că zaci în ele, chiar şi în clipe fără soţ şi nestatornice...
Căci izvor de viaţă nouă doar tu pururea mi-ai fost,
Dar oriunde şed sunt singur, orice viaţă-i de prisos.
A mea ultimă dorinţă de s-o împlini vodată, doară ea cântava-mi versuri,
Iar al meu elan sordid traiul nu îl va mai surghiuni, înflorit în astă seară veselă d-April. .
