Ce dulce chip ce mi-a lăsat stropi de parfum pe piele,
Tu neferice te-ai ivit în visurile mele,
Ce rază bogată mi te-o fi adus pe ăst bolnav tărâm ?
Când nimicit de-a ei căldură îmi amuţeşte orice gând.
Şi-om preface-n văpăi ce ne mai rămâne,
Căci noi suntem eroi fără de preţ în aste plaiuri blânde.
Şi nu pot ca să uit strânsoarea ta femină, în elixirul vieţii-suflarea ta de aur
Ce-mi poleia poteci umblate pe-al tău sân ca o colindă veche păstrându-i doar amarul,
Cum vezi câtă risipă a sceptrului cel sacru învie din nemoarte în moartea cea de vis
Te-ntrebi în rătăcirea de cuvinte de poţi rămâne neasuprit de păcatul veşnic aprins.
Hai, uită-ţi nepăsarea de pe mâini ş-atingemă cu dor
Şi spune-mi cât necaz mai am în lume până o să mor.
De voi stârpi fiecare infinit, vina-mi aparţine şi o strâng la piept,
Cu ea voi merge-n lume, o voi ascunde-n tine cu fiecare dor fără nume,
făra regret,
Şi poate te voi ocoli, căci tu nu m-aştepţi, tu ai deja tot, ai iubire,
Te mai împiedici de mine când eu sunt de mult pierdut de urme,
Dar sunt tot aici...fără să te mai aştept.
Te las să-ţi mai aminteşti doar cum clădeam ruine
Să umplu ura prin care trăiesc simţiri oarbe şi haine.
Ce ştiu e c-am ajuns într-un oraş ce nu se-opreşte în calea iubirii,
Gata de a-l părăsi, mă opreşte căinţa şi ecoul amintirii,
Eu nu mai pot să mă-ntorc, am şters fiecare nume de dor
Şi-acum când se întorc mă fac nevolnic şi nu mă mişcă din ăst loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Orice parere este binevenita.