Tată

Tu, tată, atât de paseist mă faci
Încât mi-aduc aminte de casa părintească
plină de blestem
Şi sunt nefericit, dar nu voi niciun vraci,
Atâta doar, să te rechem.
La braţ din nou pe mama să o ţii,
Grijindu-vă de cei patru copii.

Desculţ în curte încă îmi apari
În ceasul cel de aur ce mi-i dat
să-l oglindesc,
Cu mânile murdare de pământ şi tari,
Cu sufletul purtat mereu de vânt ceresc
Chiar în grădina-mbelşugată ce-o iubeai cu atâta drag,
Tărâmul magic urcător la cer, al nefiinţei tale prag.

Dar tu trăieşti şi-acum, nu doar în inimi ce pier,
Oriunde ai fi ş-oriunde cerul te-ar păzi
sub nimbul aurit
Cu stelele şi luna ce freamătă noaptea gându-mi în eter...
Tot ce am se datorează ţie însutit,
Ocrotitor peste timp, tată pe vecie,
Lacrimile ce te-aduc napoi încet mă mângâie.

Amintirea ta nu mă mai sperie,
Nici golul ce îl port nu mă mai copleşeşte,
sunt împăcat,
Ştiu că ne vom re-ntâlni cu mai multă glorie
Şi atunci eu nu voi mai fi visat,
Prins sunt de-ale tale-ndemnuri,
Împrejur aud ecouri de-alor tale epiloguri.