Mi-e dor de lupta, pictez cu sange absolutul pur..
Teama nu-mi mai invinge trecutul,
Dar ma intampina aceleasi porti de foc, purtate ca un scut
Din ale caror umbre de asta data rasare alt inceput.
Din scrum renaste cainta pe care nu o mai simt
Caci ma imbie solitudinea, totul trece grabit.
Franturi de fericire, toata melancolia,
un lant de raze si de ploi...
Se pierd toate, se sting si vin altele noi
Si eu raman acelasi pana in pragul de apoi,
Condus de pasii vietii reci si goi
Si apoi doar muzica-mi rasuna,
Ma desprinde de mine si ma duce oriunde.
Nici linistea nu mai poate sa patrunda
In amintirea mea tarzie
Plina de fum si apatie..
Singuratatea e vie.
De te-oi vedea pe pajistile albe,
Cand Domnul se va naste,
De-mi vei dormi in poala in dup-amiezile albastre,
Voi sti ca drumul nu ma recunoaste
Si voi pasi pe gandurile noastre
S-alung roua de ieri in astre.
De te voi intalni cautand emotii
In straie de trecut,
Voi sti ca noi am fost solii
Unui cer pierdut...
Si simt cum tremura norii
In eterul mut.
De te-oi zari pribeag cand aura-ti se va topi,
Atunci cand anii invechiti vor da tarcoale
Unui apus tarziu palit de raze vii,
Voi sti ca glasul ce a razbucnit era singura cale
De-a spune ca te mai pot iubi,
Desi iubirea-n mine moare...
De te voi zari, departe de aceasta ceata fara margini,
Unde doar iubirea pura poate lesne sa traiasca,
Voi sti ca nu exista povesti nemuritoare fara aripi
Precum nicio simtire nu poate sa-nfloreasca
Fara stropi de lacrimi
In orice lume trupeasca.
In mintea ei preumbla zambete fara umbra
Si vise adormite,
Oricate ecouri ar sta sa patrunda
In cugete de seara risipite
Dar pleaca si trec toate
Printre nori strapunsi de toamna
Si-mi anin inima de ploile desarte,
Coplesita de simtirile de-odinioara.
Apusul lui noiembrie-nflorise fiori
Pe aleile nemarginite,
Ce imbracau ai nostri zori
In zilele de intuneric poleite.
A...dar a plecat.
Cuvintele-mi sunt de prisos...
Durerea mea sa planga fara tact
Peste al nostru nebun rost.
