Mantia verii

Mă regăseai mereu în lunca noastră deasă...
Rămâi crai de modă veche, tu miraj de curtezană
Cu obrajii stacojii şi cu tălpile fierbinţi,
În râuri prea bolnave de îngheţ îmi curge prima rană
Alergând pe al meu piept, gol de galbeni şi arginţi.

Şi urc pe-un vis,pe-un dor mascat de prinţi,
Departe de lumea ce le caută-n strană,
Tu, eşti păcatul moştenit de ginţi
Ce m-ai îmbolnăvit c-otravă şi prihană
La fel cum pe orbite noaptea mă alinţi
Şi laşi vădit făclia păcii nevegheat, să ardă vană.

Te sărut timid şi rece şi asud în goana ştearsă, aş vrea să mă mai minţi
Când, de atâta jar pasiunea-i călăuză şi capcană,
Iară noi trufaş ne stingem peste amintiri părinţi,
Unde focul mocnea lent în vatră înghiţind apusul parcă în culoarea-i melomană...
De ne-am întoarce-nc-o dată, flacăra să ne găsească sfinţi
Şi să plutim peste liniştea de-odinioară albită de timp în vara sărmană.

Unde ţi-s aripile, vară răzvrătită? Unde ţi-e odiseea fără scăpare?
Eşti prea bătrână să mai plângi, bucură-te că n-ai sufletul pleşuv!
Lasă-ţi vântul să-mi umple nimicnicia prin florile umbrelor şi vâltoare.
Voi cugeta ca un erou nesăbuita ta mândrie doar când voi atârna de jug!
Şi chiar de dau glas povaţelor tale, nu le aştern în visare,
Acolo unde tot ce voi sorti cu mister şi-mpăcare...acolo să ajung.

Să ierţi a mea sfruntare şi să-mi slăveşti bravura de-a fi netemut...
Şi-apoi să-mi spui dacă patima doare or de ţi-e mai destoinic-avuţia
Cum eu în sângerare-ţi tăinuiam pribegia nesperanţei în primul sărut,
Trăieşte-ţi sacrilegiul mut, căci ai pornit o altă viaţă răpind cerului reveria.
Martiră nu vei fi, nici eu cu tine nu vom şti ce s-a-ntrupat în acest lut
De-am fost atât de vii cândva încât chiar viaţa nu-şi ştia răspântia.

Eu am crezut în noi şi-n versuri, în epocale jocuri,
În plăsmuiri albastre şi-n despărţiri de-al neconştiinţei muget
Pictat pe braţe şi zâmbet, purtat de paşii unor nouri
Departe...departe de ziduri şi ruine murdare de inocent.
Stinge-vom tot în vid să renaştem din univers în universuri...
Atâta palid cucerit-a lumea c-apoi divinizat în moarte-i mai drept.

N-ai obosit să cumperi nisipuri umblate ale privirilor de nesalvat?
Mă simt liber în zumzetul corului de greieri din răcoarea ce paşte-n noapte,
Ai zice că ne cutremură şi ne împinge spre cumpăna fără salt,
Călcăm pe pietrele aruncate atunci de noi şi şchiopătăm de zgomote deşarte...
Retuşuri de sfârşit, graiuri, amăgiri, pe balanţ-au ruginit, noi de mult am plecat
Din groaza de raze azvârlite ici-colo ce-aruncă cioburi de lumină ca porţi spre tărâmuri crestate.

Blândă, blândă ca apa din luncă, tu searbădă copilă,
Pătruns sunt ca de-o vrajă cu ecouri fără fund,
Sunt slab şi mă faci tare când fremătarea mi-e umilă,
Sunt slab şi mi-e şi silă pe braţe să-ţi mai plâng,
Necontenit trece gândul şi frumuseţea-ţi venerabilă
Nu-i o comoară, e o credinţă ce mă-nşeală că pot zbura pe vânt.

O, cum tună păcatul de sorgintea mătăsii l-a bunilor curte!
Năprasnica-i iertare îmbată lesne după vifor pecetea de căldură,
Cumplitul pustiu urlă candid poveştilor neîncăput de surde,
Clopotul sună, te-aşteaptă-n verandă nimicul pierit în a ta ură,
Dar frâul pieirii,re-ntinerind chipul hâtru ce-animă slava nepură,
Te aduce iar aici...tâmpă şi pură-n purtare,isteaţă în cea mai plină virtute.

Remântuirea-i sabia noastră-n luptă şi înca-i curată, dar lasă-ţi coroana pe creştet,
Vom învinge oştirile păcatului străvechi şi somnul lor de veci va fi prea stins...
Asta să ne fie soarta, căci anii frageziei nu-i mai întâlnim şi parcă sunt orfani de noi şi e regret
Ce va se-aşterne-n colb pe file, şi e război sub masca verii ce odat` ne-a prins
Bravura de-a fi zei ai solitudinii înainte de-a fi oameni, printre ei cei fără zâmbet,
Deci să luptăm, avântaţi de cicatrici, sângele vărsat pentru ei cei fără vis.