Nu-ţi pot a dezlega privirea cea de piatră Ce-mi stăruie în cuget şi seara-mi tresare-n vatră, Crăiasa adorării îngereşti, Te-alint cu drag, dar tu străină-mi eşti. Temătoare, te pleci doar orânduielii tale, Simţirilor doar tu naştere le dai ş-odihnă în a vieţii cale. Tu nu vezi cum de-n rărunchi se-aşterne fila mâzgâlită- A lunii ce încaieră istorii sub o umbră desfrunzită...
Balada ce-i recit Ea n-o aude, Dar languros o simt Îmbrăţişându-mă cu-ale ei unde.
Promisiuni au veştejit şi le-am făcut blazonul nostru, Paloarea lor umple prezentul – ăsta mi-e rostul...
O, copilă Nu-mi mai plânge atingerea umilă, Sărutul cald şi moale îl simt ca pe-o ofrandă, Depărtează-ţi paşii repezi din suflet şi verandă Că totul mi-e pătat şi tu eşti pură, albă, Nu sunt eu demn de-a ta iubire dalbă Acum, că sunt bătrân şi anii-mi sunt mai grei, Melancolia-mi sună straşnic, Iar eu de-a ta tărie nu sunt vrednic, Dar nu sunt laş să îţi cer milă, Nu merit al tău zâmbet de copilă. Eu sunt menit să pier în norii cenuşii, Tu bucură-te de regatul celor vii Ş-apoi, de tot la mine vei ajunge, M-oi bate chiar cu Dumnezeu să te pot strânge.
Aminteşte-mi să râd cu ochii tăi, Să simt pe pielea-mi văpăi, Cum soarele se oglindeşte-n mare, Iar frumuseţea lui încântă lumea ş-ale ei altare, Tu care îţi legeni trupu-n unduiri şăgalnice, Aminteştete-mi iar să fiu fiul firii falnice.
Ţi-oi răscumpăra dezmierdul ş-apoi vom pluti-n derivă, Precum vremile hoinare şi-albastre ce le-ai poticnit în tindă. Aminteşte-mi de sărutul ce propovăduieşte libertate Ca să mă ridic din nouri şi din visele deşarte.
Din dorinţa şi negarea ce-mpânzesc singurătatea-mi Să îmi aminteşti cercarea de a-ţi fi valsul uitării în a nopţii feerie...
Vezi cum palpită dorul şi nu-i nicio ispravă Că noi murim încet de-această memorie bolnavă. Timpul ne-a oprit în loc, Clipa unui nenoroc Mi-a ţesut aşezământul pe care te-am curtat, Ai fost bravă şi i-ai rezistat Şi-acum orice-ţi vei aminti cu drag E chiar moartea pe cari o dezbrac. Naiv şi tânăr în iţele-i m-am încurcat, Răbdare nu mai am, pe orice drum scrie iad. Ţi-am lăsat pietre în urmă, Eu sunt tot ce ai putut simţi-n amor adevărat Şi dacă soarta ne-a ales să fim rodul de flăcări ce veşnic ard, Nu ne-om opri din loc, om arde ce-i mai rău, Iară focul aripilor ne va toarce pre regatul cel înalt.
Cu drag erai a mea şi încă eşti, Lumină-a nopţii din poveşti, Cu drag a mea eşti. Tu ştii că mâine ne vom întâlni-n răscruce Şi crucea ce o port, ea se va duce, Cu drag al tău sunt, oriunde vom ajunge. Cum neclintiţi ne darăm sama să cucerim pământul tot Şi orice pas să-l cântarim cu foc, Cu drag a mea eşti, înger la chip şi demon prin port. Prin miriştea de altădat` înnoptaţi în vânt Erai o floare când ţi-am desluşit primul gând Şi ce păcat că mâine nu-ţi mai pot şopti «cu drag al tău sunt».
Văd geamuri şi o sobă, Ea, lângă foc, În croiala ce-alcătuie cea mai frumoasă robă, Iar eu sar din loc în loc... Mă chinui să-i grăiesc, Dar tot ce-aude e un «cri» Şi agale tresară să vadă cine-i cântă în pervaz, Crezând că-i solitară în acest apus de zi. Şi-i sar pe umeri să o liniştesc: «Sunt eu, regină – bărbatul ce nu-l mai visezi» Din tot acest zgomot neomenesc, Se clatină şi-şi spune «ptiu drace, asta ce-o mai fi?» Şi-apoi o părăsesc şi cânt de unul singur Pe când aceast` fantasmă somnul mi-l trezeşte- Iar eu rămâi în roua ce acum m-adăposeşte.
Simt că-ţi pătez frumuseţea cu surâsul meu Şi n-aş încumeta să fiu sub aceeaşi lumină divină ce te atinge mereu, Nu te mai pot găsi, or sunt eu prea departe Şi parcă şi porţile cerului se-nchid odată cu ale tale pleoape... Acum vezi cât de departe-ţi sunt... Că nici nu am curaj să-ţi spun. Mă-mbracă gânduri goale, citeşte-mi adorarea Ca pe-un voiaj temerar ce cutreieră timpul şi lumea, Tot acolo sunt fericirile, şovăielile, tot ce-ntreabă de noi Se-ascund între flori ce-aşteaptă ploaia norilor, aproape goi, Voinţa de a te iubi mi-e uzurpată, dar încă mă îndrept spre tine, Paşii mi se şterg...în timp ce rătăcesc pe drumul ce-l ştiam atât de bine.
Ce dulce chip ce mi-a lăsat stropi de parfum pe piele, Tu neferice te-ai ivit în visurile mele, Ce rază bogată mi te-o fi adus pe ăst bolnav tărâm ? Când nimicit de-a ei căldură îmi amuţeşte orice gând. Şi-om preface-n văpăi ce ne mai rămâne, Căci noi suntem eroi fără de preţ în aste plaiuri blânde.
Şi nu pot ca să uit strânsoarea ta femină, în elixirul vieţii-suflarea ta de aur Ce-mi poleia poteci umblate pe-al tău sân ca o colindă veche păstrându-i doar amarul, Cum vezi câtă risipă a sceptrului cel sacru învie din nemoarte în moartea cea de vis Te-ntrebi în rătăcirea de cuvinte de poţi rămâne neasuprit de păcatul veşnic aprins. Hai, uită-ţi nepăsarea de pe mâini ş-atingemă cu dor Şi spune-mi cât necaz mai am în lume până o să mor.
De voi stârpi fiecare infinit, vina-mi aparţine şi o strâng la piept, Cu ea voi merge-n lume, o voi ascunde-n tine cu fiecare dor fără nume, făra regret, Şi poate te voi ocoli, căci tu nu m-aştepţi, tu ai deja tot, ai iubire, Te mai împiedici de mine când eu sunt de mult pierdut de urme, Dar sunt tot aici...fără să te mai aştept. Te las să-ţi mai aminteşti doar cum clădeam ruine Să umplu ura prin care trăiesc simţiri oarbe şi haine.
Ce ştiu e c-am ajuns într-un oraş ce nu se-opreşte în calea iubirii, Gata de a-l părăsi, mă opreşte căinţa şi ecoul amintirii, Eu nu mai pot să mă-ntorc, am şters fiecare nume de dor Şi-acum când se întorc mă fac nevolnic şi nu mă mişcă din ăst loc.
