Pedanţi şi Erudiţi

De pedanţi şi erudiţi
Auzit-am de la sfinţi
Cum că ei îşi sunt ca fraţii,
Ca ei nu or mai fi alţii.
Ş-apoi ei sunt viitorul nost`-
Cel apus făr-a fi fost,
Ei ni-s gloria răpusă
Ce-i de preţ în doliu pusă.

Lacrimi înnodate-n piept îs ca imnuri eroice
C-au trăit doar prin cuvinte şi simţiri vremelnice.

Nu ni-i vorba-atât de lungă
Să îi amintim pe toţi,
Iară cei ce or să-i plângă
Vor fi şi ei deja morţi.
Cum le mlădie sicriul vântul în tăcerea deasă,
Nici o vorbă nu mai spuie, una nu mai e rămasă,
Dar ei tot vorbesc pe-alături în raiul lor cel haotic,
De la ei bântuie gândul ce umblă-n noapte bezmetic.


Lacrimi înnodate-n piept îs ca imnuri eroice
C-au trăit doar prin cuvinte şi simţiri vremelnice.

Scriitori şi epigoni îi urmează-ncet, încet
Si-un fior pătrunde-n toc îngânând moartea perfect,
Iar patima ce o am sfarmă ş-ultimul gând,
Frică nu mai am de acest iureş nătâng.
Şi-aciuit asemăna-mă-voi uşor în crângul vost`,
Atât de trecător, atât de ne-nsemnat printre tot ce va fi fost.
Ani cu rândul am cules aporii chiar fel de fel,
Saltimbanc eu devenisem trăind simţiri făr` de ţel.

Lacrimi înnodate-n piept îs ca imnuri eroice
C-am trăit doar prin cuvinte şi simţiri vremelnice.

Ieri

Trezeşte-mi ochii cei pustii
Ce te-adorau în nopţi târzii
C-atuncea când nu voi mai fi
Neîntinat te vor păzi.

De ieri nisipul se tot scurge,
De ieri te-aştept în prag ferice,
Iar de n-oi mai fi aice,
Nu îmi du dorul, nici nu plânge

Că toate-n leagănul nopţii sunt,
Păstrează muzica ce-n piept clatină-ncet în toate primul gând.
Prin ea jura-ţi voi că această clipă ce-o aştern ...

Ea va rămâne peste toate ce se cern.
Acum mă-ndrept spre bolta noastră ce-o priveam cu râvnă,
Căci dragostea-n eterul de sub ochii noştri nimic nu va putea s-o stângă.

Crăiasa

Nu-ţi pot a dezlega privirea cea de piatră
Ce-mi stăruie în cuget şi seara-mi tresare-n vatră,
Crăiasa adorării îngereşti,
Te-alint cu drag, dar tu străină-mi eşti.
Temătoare, te pleci doar orânduielii tale,
Simţirilor doar tu naştere le dai ş-odihnă în a vieţii cale.
Tu nu vezi cum de-n rărunchi se-aşterne fila mâzgâlită-
A lunii ce încaieră istorii sub o umbră desfrunzită...

Balada ce-i recit
Ea n-o aude,
Dar languros o simt
Îmbrăţişându-mă cu-ale ei unde.

Promisiuni au veştejit şi le-am făcut blazonul nostru,
Paloarea lor umple prezentul – ăsta mi-e rostul...

O, copilă

O, copilă
Nu-mi mai plânge atingerea umilă,
Sărutul cald şi moale îl simt ca pe-o ofrandă,
Depărtează-ţi paşii repezi din suflet şi verandă
Că totul mi-e pătat şi tu eşti pură, albă,
Nu sunt eu demn de-a ta iubire dalbă
Acum, că sunt bătrân şi anii-mi sunt mai grei,
Melancolia-mi sună straşnic,
Iar eu de-a ta tărie nu sunt vrednic,
Dar nu sunt laş să îţi cer milă,
Nu merit al tău zâmbet de copilă.
Eu sunt menit să pier în norii cenuşii,
Tu bucură-te de regatul celor vii
Ş-apoi, de tot la mine vei ajunge,
M-oi bate chiar cu Dumnezeu să te pot strânge.

Aminteşte-mi

Aminteşte-mi să râd cu ochii tăi,
Să simt pe pielea-mi văpăi,
Cum soarele se oglindeşte-n mare,
Iar frumuseţea lui încântă lumea ş-ale ei altare,
Tu care îţi legeni trupu-n unduiri şăgalnice,
Aminteştete-mi iar să fiu fiul firii falnice.

Ţi-oi răscumpăra dezmierdul ş-apoi vom pluti-n derivă,
Precum vremile hoinare şi-albastre ce le-ai poticnit în tindă.
Aminteşte-mi de sărutul ce propovăduieşte libertate
Ca să mă ridic din nouri şi din visele deşarte.

Din dorinţa şi negarea ce-mpânzesc singurătatea-mi
Să îmi aminteşti cercarea de a-ţi fi valsul uitării în a nopţii feerie...

Vezi cum palpită dorul şi nu-i nicio ispravă
Că noi murim încet de-această memorie bolnavă.
Timpul ne-a oprit în loc,
Clipa unui nenoroc
Mi-a ţesut aşezământul pe care te-am curtat,
Ai fost bravă şi i-ai rezistat
Şi-acum orice-ţi vei aminti cu drag
E chiar moartea pe cari o dezbrac.
Naiv şi tânăr în iţele-i m-am încurcat,
Răbdare nu mai am, pe orice drum scrie iad.
Ţi-am lăsat pietre în urmă,
Eu sunt tot ce ai putut simţi-n amor adevărat
Şi dacă soarta ne-a ales să fim rodul de flăcări ce veşnic ard,
Nu ne-om opri din loc, om arde ce-i mai rău,
Iară focul aripilor ne va toarce pre regatul cel înalt.

Cu drag erai a mea

Cu drag erai a mea şi încă eşti,
Lumină-a nopţii din poveşti,
Cu drag a mea eşti.
Tu ştii că mâine ne vom întâlni-n răscruce
Şi crucea ce o port, ea se va duce,
Cu drag al tău sunt, oriunde vom ajunge.
Cum neclintiţi ne darăm sama să cucerim pământul tot
Şi orice pas să-l cântarim cu foc,
Cu drag a mea eşti, înger la chip şi demon prin port.
Prin miriştea de altădat` înnoptaţi în vânt
Erai o floare când ţi-am desluşit primul gând
Şi ce păcat că mâine nu-ţi mai pot şopti «cu drag al tău sunt».

Metamorfoză

Văd geamuri şi o sobă,
Ea, lângă foc,
În croiala ce-alcătuie cea mai frumoasă robă,
Iar eu sar din loc în loc...
Mă chinui să-i grăiesc,
Dar tot ce-aude e un «cri»
Şi agale tresară să vadă cine-i cântă în pervaz,
Crezând că-i solitară în acest apus de zi.
Şi-i sar pe umeri să o liniştesc:
«Sunt eu, regină – bărbatul ce nu-l mai visezi»
Din tot acest zgomot neomenesc,
Se clatină şi-şi spune «ptiu drace, asta ce-o mai fi?»
Şi-apoi o părăsesc şi cânt de unul singur
Pe când aceast` fantasmă somnul mi-l trezeşte-
Iar eu rămâi în roua ce acum m-adăposeşte.

Departe de tine

Simt că-ţi pătez frumuseţea cu surâsul meu
Şi n-aş încumeta să fiu sub aceeaşi lumină divină ce te atinge mereu,
Nu te mai pot găsi, or sunt eu prea departe
Şi parcă şi porţile cerului se-nchid odată cu ale tale pleoape...
Acum vezi cât de departe-ţi sunt...
Că nici nu am curaj să-ţi spun.
Mă-mbracă gânduri goale, citeşte-mi adorarea
Ca pe-un voiaj temerar ce cutreieră timpul şi lumea,
Tot acolo sunt fericirile, şovăielile, tot ce-ntreabă de noi
Se-ascund între flori ce-aşteaptă ploaia norilor, aproape goi,
Voinţa de a te iubi mi-e uzurpată, dar încă mă îndrept spre tine,
Paşii mi se şterg...în timp ce rătăcesc pe drumul ce-l ştiam atât de bine.