E aproape toamnă

E aproape toamnă...

Peste pustiul rece şi singurătatea-mi deasă,

Peste munţii coloraţi de-aramă,

Îmi ascund sufletul de ploi şi ceaţă.

Ceasul ticăie grăbit

În orice colţ al verii

Şi îmbracă-n asfinţit

Norii leneşi şi petale vii.

E toamnă peste oraş,

Dimineţile par că sosesc mai greu

Şi simt şoapte de vânt pe-obraz,

Pe străzi pictate de trecutul vechi şi nou.

Crăiasa ploilor re-nvie

De sub aripile-ncătuşate ale primăverii,

Tu nu mai eşti de mult dimineaţa-mi târzie

Şi nici eu pentru tine lumina nesfârşit-a serii.

E aproape toamnă

În al meu suflet hoinar

Cu răni de soare frânte-n goană

În totul ei de care nu mai am habar...

E aproape toamnă

Şi visele-mi sunt răsfirate printre frunze ruginii.

Adu-mi aminte...

Rosul aprins si rece iti imbraca obrajii
Cum stelele imbraca cerul
Si noptii ii erai regina
In a sa agonie a fericirii...
Aveam un singur drum.


Plutind pe nori ca undele de vant
Ramanem umbre pe acest pamant
Sub soarele odata sfant...
Esti tot ce am si tot ce sunt.

Odoarea zilei reci, primul gand,
Cum au trecut toate surazand
De parca n-ar fi fost nicicand
Ploaia pe care o plang.

Mi-e dor de zilele ploioase
Pe care vara le chemam plini de ardoare
In orice colt strain de lume,
Unde-am crescut fiori si urme fara margini.

Adu-mi aminte insa sa nu uit de tine,
Pe un fundal de lacrimi in teatrul asta mic,
Adu-mi aminte sa nu uit de tine
Cand totul se va fi sfarsit...
Catre vazduhul de unde am pornit.

Vant

Plutesc inca norii de ceara
Peste al noptii drum,
Unde prin fumul gros luna straluce solitara
Acoperind al verilor parfum
Si pasii tai se aud incet
In muzica mea surda...
E forfota in suflet,
Iar pe-a mea strada nimeni nu mai umbla.

Ochii tai ma ineaca in paradisul lor,
Imi soptesc durerea nesfarsita,
Ranile curg in timp prin orice decor,
Unde sting orice umbra,
Iubirea vindeca usor,
Dar nu sterge nicio urma.

Nu mai vreau niciun soare
Sa ma-nveleasca cu-al sau rece apus
Ca umbra-mi rapitoare
Si niciun dor sa cucereasca al meu suras,
Sa ii soptesc in san orice visare
Ce imi aprinde lumea peste orice vis pierdut.

Doar vantul ne mai leaga acum
De tot ce mai puteam trai
Calcand sperante noi in urme de fum
Si in priviri intoarse pline de emotii,
Dar pasii nu se mai intorc nicicand,
Oricat de rece ar fi al lor pamant.

Miraj...

Ma stinge dorul in canoane
Cu ochi de sticla il privesc
Si trec prin mine aceste randuri goale
Caci prin cuvinte nu stiu sa iubesc
Si nu stiu compasiune sa iti fiu
S ajung martir al unei vechi iubiri
Pe care o simt in fosnete si nmarmuriri
Si in orice tarziu.

Si n haos tremura fara rost
Un aer ascuns
Si nici ploaia nu mai sterge tot ce a fost
Si nimeni nu mai vede acest repetat apus
Si l plang in orice somn
Ce ma afunda in al sau desert
Si nu mai sunt nici om
Si nici sa vii nu mai astept.

Raman istorii mute
Ale vietii urmari
Si nu mai curge sange din aceste rani
La fel cum nu mai cresc
Florile noastre rupte.

Doar ceata grea se mai rasfrange peste amurgul ne ntinat
Inganand ploaia ce curge
In sufletul meu uitat

Doar patimile aspre iti mai pot a spune
Durerea drumurilor neaprinse,
Pe cand aceste zile vor apune...

Intuneric

Imi incanta vorbele cu al ei surâs
Ce-mi oglindea in ochi iubire,
Ea ascundea rănile in apus
Si fericirea intre stele.

Patasem cu cerneala atatea dorinte
Pe care stia sa le asculte,
Topind parca tot ce zacea printre cuvinte
In orice loc ce tindea spre neunde.

Sfidand natura vie
Ma invelea cu soare,
Doar ea stia sa fie
Zadarnica speranta ce nu moare.

Doar ea mai trece acum peste hotare
Pe care nu mai stiu unde le-am intalţat
Si ma sufocă acest vis fără uitare
Din inimi ce-mpreuna nu mai bat.

Doar eu mai stiu
Pagini ce rasfoiesc
In randuri te adun, tarziu
De cand povestile traite imi lipsesc.

De cand tu nu mai vii
Emotii am crescut si aripi frante,
Noi nu mai suntem copii,
Ne vindecam tot asteptand un leac pentru inimile rupte.

Nu ma mai doare de mult,
Dar lacrimile care nu mai curg
Sunt pline de al nost` trecut
Si orice dimineata noua e un ultim amurg.

Ii simt privirea zbuciumata
De asta distanta muta,
De acest pustiu cladit in graba,
Cum pacea ei e a mea lupta solitara.

Va trece munti fara nicio sudoare
Si amintiri ascunde`va in glorii stinse
De norii fara ploaie
In acest labirint de vise.

Infinitul nu asteapta,
Ea il va presara cu amintiri neslefuite,
Va urca orice treapta
Plina de dor si necuvinte.

Si apoi la fiecare pas
Strabate-v-ale ei fade iubiri
Lasandu-le cate un bun rămas,
Lăsand orice trăiri.

Ne re-ntalniv-om iar
Din dulcele infern al departarii
Si iara vom calca-mpreuna pe drumuri de clestar
Unde am strans atatea glorii.

Unde cerul apune cateodata
Si nimeni nu mai stie
Cum intunericul ma poarta
Spre-un paradis difuz intr-o clipa tarzie.

Gonit-am mii de strazi in fuga lumii
Pe chipul tau perfect...
In mii de limbi am tainuit istorii,
Mii de priviri s-au stins, ca ploaia in desert.

Le simtim iar pe piele acum,
De parca ne-ar fi cucerit
Acest nesfarsit de drum,
De ploaia ce rasare-n asfintit.

Nu ma mai chemi,
Nu mai sunt eu cel
Care visele-ti prindea
Si tot ce mai avem e amintirea.

E un senin desavarsit,
Eu ma adapostesc inca sub nori
Si timpul trece fara sa mai simt
Ca am fost prea cutezator.

Si forte nu mai am
S-alung trecutul din umbre
La fel cum iti prindeam
Lacrimile-ti plapande.

Ma sting din ce in ce mai mult
In acest dor haotic
Inchis in orice avant
Pe care il faceai feeric.

Sunt prizonier in acest teatru,
In infinite emisfere,
Sunt orizontul albastru,
Inca te caut prin ploile mele.

Imi las dorintele in zare
Si a lor desertaciune,
Le prind apoi de soare,
Las intunericul sa ma inunde.

M-anin de fumul rece al nopţii
In mii de gânduri fără pace,
Mă pierd in orizontul infinit al ceţii...
Sufletu-mi incă tace.

Respir parfumul ploilor de vară
Ce mă ajung din urmă
Si plutesc fără aripi peste tot ce mă-nconjoară
Pe un leagăn făr` de tihnă.

Utopic asteptările imi poarta
Miraje fragile si albastre
Si lumea se preumbla acum uitată
Printre focuri negre si raze maiastre.

Nu mai am dor, iubire sau tristeţe,
Nu imi mai plâng trecuturi
Sau amintiri semeţe
Pierdute-n cântecele atâtor drumuri.

Aud vocile măstilor
Pe culmi inaripate
Cersind lumina zeilor
Ce rătăcesc in miază-noapte.

Tăcerea-mi amorţită tremură,
Timpul isi pierde din esenţă,
Ca vântul inima-mi cutreieră
Tărâmuri vechi si noi in a lor decadenţă.

Elevii clasei 12 B

Se adunau în săli de clasă,

Cercând să făurească căi spre viitor,

Cu nepăsarea-n zâmbete rămasă,

Ce mistuia acel decor.

În praful prin care alergau,

Au lăsat urme,

Oriunde călcau

În ale trecătorilor umbre.

Au strâns prietenii şi au cules iubiri,

Ce atunci păreau atât de vii,

Au rupt apoi din ele inimi frânte şi dezamăgiri

Ce se cunosc şi acum, oricât de vechi sau şterse ar fi.

Erau haotici şi-ndrăzneţi,

Departe de-ntuneric,

Prin holul uneori răzleţ

În care şoaptele paşilor răsunau vremelnic.

Se adunau apoi în străine locuri

Trăind emoţii efemere,

Pe care şi le povesteau apoi

În băncile clasei pline de tăcere.

Dascălii îi mustrau mereu,

Ştiind cu blândeţe apoi să-i ierte

Căci singuri se-ndreptau de rău

Pentru a urma căile drepte.

Erau chiar cei mai buni

Şi apoi când au întors clepsidra

S-au despărţit purtând alte cununi

Peste stelele ce veşnic îi vor lumina.

Tu niciodată...

Un plâns nocturn.....
Se aud din zare ropotând
Ca focul mocnind în vatră
Lacrimi ce cad peste nesoartă.


O toamnă aşternută târziu...
Şuieră din cerul cenuşiu
În infinite colţuri
Vântul tăinuitelor ecouri.


O iubire a tormentelor...
Se năruiesc asurzitor
În orice suflet visator
Simţirile văpăilor.