joi, mai 20, 2010

Aminteşte-mi




Aminteşte-mi să râd cu ochii tăi,
Să simt pe pielea-mi văpăi,
Cum soarele se oglindeşte-n mare,
Iar frumuseţea lui încântă lumea ş-ale ei altare,
Tu care îţi legeni trupu-n unduiri şăgalnice,
Aminteştete-mi iar să fiu fiul firii falnice.

Ţi-oi răscumpăra dezmierdul ş-apoi vom pluti-n derivă,
Precum vremile hoinare şi-albastre ce le-ai poticnit în tindă.
Aminteşte-mi de sărutul ce propovăduieşte libertate
Ca să mă ridic din nouri şi din visele deşarte.

Din dorinţa şi negarea ce-mpânzesc singurătatea-mi
Să îmi aminteşti cercarea de a-ţi fi valsul uitării în a nopţii feerie...

Vezi cum palpită dorul şi nu-i nicio ispravă
Că noi murim încet de-această memorie bolnavă.
Timpul ne-a oprit în loc,
Clipa unui nenoroc
Mi-a ţesut aşezământul pe care te-am curtat,
Ai fost bravă şi i-ai rezistat
Şi-acum orice-ţi vei aminti cu drag
E chiar moartea pe cari o dezbrac.
Naiv şi tânăr în iţele-i m-am încurcat,
Răbdare nu mai am, pe orice drum scrie iad.
Ţi-am lăsat pietre în urmă,
Eu sunt tot ce ai putut simţi-n amor adevărat
Şi dacă soarta ne-a ales să fim rodul de flăcări ce veşnic ard,
Nu ne-om opri din loc, om arde ce-i mai rău,
Iară focul aripilor ne va toarce pre regatul cel înalt.

duminică, mai 16, 2010

Cu drag erai a mea


Cu drag erai a mea şi încă eşti,
Lumină-a nopţii din poveşti,
Cu drag a mea eşti.
Tu ştii că mâine ne vom întâlni-n răscruce
Şi crucea ce o port, ea se va duce,
Cu drag al tău sunt, oriunde vom ajunge.
Cum neclintiţi ne darăm sama să cucerim pământul tot
Şi orice pas să-l cântarim cu foc,
Cu drag a mea eşti, înger la chip şi demon prin port.
Prin miriştea de altădat` înnoptaţi în vânt
Erai o floare când ţi-am desluşit primul gând
Şi ce păcat că mâine nu-ţi mai pot şopti «cu drag al tău sunt».

miercuri, mai 12, 2010

Metamorfoză




Văd geamuri şi o sobă,
Ea, lângă foc,
În croiala ce-alcătuie cea mai frumoasă robă,
Iar eu sar din loc în loc...
Mă chinui să-i grăiesc,
Dar tot ce-aude e un «cri»
Şi agale tresară să vadă cine-i cântă în pervaz,
Crezând că-i solitară în acest apus de zi.
Şi-i sar pe umeri să o liniştesc:
«Sunt eu, regină – bărbatul ce nu-l mai visezi»
Din tot acest zgomot neomenesc,
Se clatină şi-şi spune «ptiu drace, asta ce-o mai fi?»
Şi-apoi o părăsesc şi cânt de unul singur
Pe când aceast` fantasmă somnul mi-l trezeşte-
Iar eu rămâi în roua ce acum m-adăposeşte.

luni, mai 10, 2010

Departe de tine


Simt că-ţi pătez frumuseţea cu surâsul meu
Şi n-aş încumeta să fiu sub aceeaşi lumină divină ce te atinge mereu,
Nu te mai pot găsi, or sunt eu prea departe
Şi parcă şi porţile cerului se-nchid odată cu ale tale pleoape...
Acum vezi cât de departe-ţi sunt...
Că nici nu am curaj să-ţi spun.
Mă-mbracă gânduri goale, citeşte-mi adorarea
Ca pe-un voiaj temerar ce cutreieră timpul şi lumea,
Tot acolo sunt fericirile, şovăielile, tot ce-ntreabă de noi
Se-ascund între flori ce-aşteaptă ploaia norilor, aproape goi,
Voinţa de a te iubi mi-e uzurpată, dar încă mă îndrept spre tine,
Paşii mi se şterg...în timp ce rătăcesc pe drumul ce-l ştiam atât de bine.

Doruri fără nume


Ce dulce chip ce mi-a lăsat stropi de parfum pe piele,
Tu neferice te-ai ivit în visurile mele,
Ce rază bogată mi te-o fi adus pe ăst bolnav tărâm ?
Când nimicit de-a ei căldură îmi amuţeşte orice gând.
Şi-om preface-n văpăi ce ne mai rămâne,
Căci noi suntem eroi fără de preţ în aste plaiuri blânde.

Şi nu pot ca să uit strânsoarea ta femină, în elixirul vieţii-suflarea ta de aur
Ce-mi poleia poteci umblate pe-al tău sân ca o colindă veche păstrându-i doar amarul,
Cum vezi câtă risipă a sceptrului cel sacru învie din nemoarte în moartea cea de vis
Te-ntrebi în rătăcirea de cuvinte de poţi rămâne neasuprit de păcatul veşnic aprins.
Hai, uită-ţi nepăsarea de pe mâini ş-atingemă cu dor
Şi spune-mi cât necaz mai am în lume până o să mor.

De voi stârpi fiecare infinit, vina-mi aparţine şi o strâng la piept,
Cu ea voi merge-n lume, o voi ascunde-n tine cu fiecare dor fără nume,
făra regret,
Şi poate te voi ocoli, căci tu nu m-aştepţi, tu ai deja tot, ai iubire,
Te mai împiedici de mine când eu sunt de mult pierdut de urme,
Dar sunt tot aici...fără să te mai aştept.
Te las să-ţi mai aminteşti doar cum clădeam ruine
Să umplu ura prin care trăiesc simţiri oarbe şi haine.

Ce ştiu e c-am ajuns într-un oraş ce nu se-opreşte în calea iubirii,
Gata de a-l părăsi, mă opreşte căinţa şi ecoul amintirii,
Eu nu mai pot să mă-ntorc, am şters fiecare nume de dor
Şi-acum când se întorc mă fac nevolnic şi nu mă mişcă din ăst loc.

luni, aprilie 19, 2010

Impur


Trăiri vii prinse în viaţă,
Două decenii de vise în mine de aur
Unde au făurit un soare să-i urce pe raze,
Plângă-l anii nemuritori căci l-au lăsat impur
Şi iar se nasc alţii mai vrednici,
Dar nu rămân stăpâni.

Păgân am fost de bunătate şi asuprit de graiuri au de lespezi,
Nu-mi fie frică de soroc, ba ei cred că mi-e lesne,
Iar eu socot că dracii lor au scris istorii grele.
De aş fi martir, ploaia mi-ar fi sămânţa binelui
Căci gloria doar El o zvântă,
În visător doar sufletul mă mai preschimbă.


Prizonier în abisul căinţei mele,timpu-mi îndrumă străbunii
Să ridice o coroană de înger asupra păcatelor lumii.
Viscolul ţinea pe palme o stea căzătoare.
A murit o speranţă

Noapte d-April




Topit de arama-ţi fatală de pe chipul semper sobru...dar nu cutez s-o sting,
Aciuit în noapte, tehui şi răzleţ mă anin de veşnicul dor proscris stăruind
Ca o epavă-n ochii mei grei de nesomn,sătui de vise arse-n piese rejucate
Culese parcă din tăciune, din daruri, vorbe şi lacrimi din ce în ce mustrate.
Şuvoi de ceasuri mai încântă solitarul vuiet răzbitor
În paşii liniştiţi mişcaţi de norii cenuşii...sunt adăpostul ploilor.

O, prea nobile Faust! Soarta ta e prea blândă,
pe când eu m-am spetit rugii doar pentru osândă,
Călătoresc în van ca urmele de stele
Iar floarea vârstei mai lasă câte o petală în anotimpuri efemere
Şi cum fumul părăseşte focul în eter,
La fel şi eu mă-ndrept de tine spre un nou mister.

De-ai năzui să ştii cum te zăresc în sângerări şi în tămăduiri vremelnice,
Ai şti poate că zaci în ele, chiar şi în clipe fără soţ şi nestatornice...


Căci izvor de viaţă nouă doar tu pururea mi-ai fost,
Dar oriunde şed sunt singur, orice viaţă-i de prisos.

A mea ultimă dorinţă de s-o împlini vodată, doară ea cântava-mi versuri,
Iar al meu elan sordid traiul nu îl va mai surghiuni, înflorit în astă seară veselă d-April. .

marți, martie 30, 2010

Mantia verii



Mă regăseai mereu în lunca noastră deasă...
Rămâi crai de modă veche, tu miraj de curtezană
Cu obrajii stacojii şi cu tălpile fierbinţi,
În râuri prea bolnave de îngheţ îmi curge prima rană
Alergând pe al meu piept, gol de galbeni şi arginţi.

Şi urc pe-un vis,pe-un dor mascat de prinţi,
Departe de lumea ce le caută-n strană,
Tu, eşti păcatul moştenit de ginţi
Ce m-ai îmbolnăvit c-otravă şi prihană
La fel cum pe orbite noaptea mă alinţi
Şi laşi vădit făclia păcii nevegheat, să ardă vană.

Te sărut timid şi rece şi asud în goana ştearsă, aş vrea să mă mai minţi
Când, de atâta jar pasiunea-i călăuză şi capcană,
Iară noi trufaş ne stingem peste amintiri părinţi,
Unde focul mocnea lent în vatră înghiţind apusul parcă în culoarea-i melomană...
De ne-am întoarce-nc-o dată, flacăra să ne găsească sfinţi
Şi să plutim peste liniştea de-odinioară albită de timp în vara sărmană.

Unde ţi-s aripile, vară răzvrătită? Unde ţi-e odiseea fără scăpare?
Eşti prea bătrână să mai plângi, bucură-te că n-ai sufletul pleşuv!
Lasă-ţi vântul să-mi umple nimicnicia prin florile umbrelor şi vâltoare.
Voi cugeta ca un erou nesăbuita ta mândrie doar când voi atârna de jug!
Şi chiar de dau glas povaţelor tale, nu le aştern în visare,
Acolo unde tot ce voi sorti cu mister şi-mpăcare...acolo să ajung.

Să ierţi a mea sfruntare şi să-mi slăveşti bravura de-a fi netemut...
Şi-apoi să-mi spui dacă patima doare or de ţi-e mai destoinic-avuţia
Cum eu în sângerare-ţi tăinuiam pribegia nesperanţei în primul sărut,
Trăieşte-ţi sacrilegiul mut, căci ai pornit o altă viaţă răpind cerului reveria.
Martiră nu vei fi, nici eu cu tine nu vom şti ce s-a-ntrupat în acest lut
De-am fost atât de vii cândva încât chiar viaţa nu-şi ştia răspântia.

Eu am crezut în noi şi-n versuri, în epocale jocuri,
În plăsmuiri albastre şi-n despărţiri de-al neconştiinţei muget
Pictat pe braţe şi zâmbet, purtat de paşii unor nouri
Departe...departe de ziduri şi ruine murdare de inocent.
Stinge-vom tot în vid să renaştem din univers în universuri...
Atâta palid cucerit-a lumea c-apoi divinizat în moarte-i mai drept.

N-ai obosit să cumperi nisipuri umblate ale privirilor de nesalvat?
Mă simt liber în zumzetul corului de greieri din răcoarea ce paşte-n noapte,
Ai zice că ne cutremură şi ne împinge spre cumpăna fără salt,
Călcăm pe pietrele aruncate atunci de noi şi şchiopătăm de zgomote deşarte...
Retuşuri de sfârşit, graiuri, amăgiri, pe balanţ-au ruginit, noi de mult am plecat
Din groaza de raze azvârlite ici-colo ce-aruncă cioburi de lumină ca porţi spre tărâmuri crestate.

Blândă, blândă ca apa din luncă, tu searbădă copilă,
Pătruns sunt ca de-o vrajă cu ecouri fără fund,
Sunt slab şi mă faci tare când fremătarea mi-e umilă,
Sunt slab şi mi-e şi silă pe braţe să-ţi mai plâng,
Necontenit trece gândul şi frumuseţea-ţi venerabilă
Nu-i o comoară, e o credinţă ce mă-nşeală că pot zbura pe vânt.

O, cum tună păcatul de sorgintea mătăsii l-a bunilor curte!
Năprasnica-i iertare îmbată lesne după vifor pecetea de căldură,
Cumplitul pustiu urlă candid poveştilor neîncăput de surde,
Clopotul sună, te-aşteaptă-n verandă nimicul pierit în a ta ură,
Dar frâul pieirii,re-ntinerind chipul hâtru ce-animă slava nepură,
Te aduce iar aici...tâmpă şi pură-n purtare,isteaţă în cea mai plină virtute.

Remântuirea-i sabia noastră-n luptă şi înca-i curată, dar lasă-ţi coroana pe creştet,
Vom învinge oştirile păcatului străvechi şi somnul lor de veci va fi prea stins...
Asta să ne fie soarta, căci anii frageziei nu-i mai întâlnim şi parcă sunt orfani de noi şi e regret
Ce va se-aşterne-n colb pe file, şi e război sub masca verii ce odat` ne-a prins
Bravura de-a fi zei ai solitudinii înainte de-a fi oameni, printre ei cei fără zâmbet,
Deci să luptăm, avântaţi de cicatrici, sângele vărsat pentru ei cei fără vis.