O, copilă
Nu-mi mai plânge atingerea umilă,
Sărutul cald şi moale îl simt ca pe-o ofrandă,
Depărtează-ţi paşii repezi din suflet şi verandă
Că totul mi-e pătat şi tu eşti pură, albă,
Nu sunt eu demn de-a ta iubire dalbă
Acum, că sunt bătrân şi anii-mi sunt mai grei,
Melancolia-mi sună straşnic,
Iar eu de-a ta tărie nu sunt vrednic,
Dar nu sunt laş să îţi cer milă,
Nu merit al tău zâmbet de copilă.
Eu sunt menit să pier în norii cenuşii,
Tu bucură-te de regatul celor vii
Ş-apoi, de tot la mine vei ajunge,
M-oi bate chiar cu Dumnezeu să te pot strânge.
Aminteşte-mi să râd cu ochii tăi,
Să simt pe pielea-mi văpăi,
Cum soarele se oglindeşte-n mare,
Iar frumuseţea lui încântă lumea ş-ale ei altare,
Tu care îţi legeni trupu-n unduiri şăgalnice,
Aminteştete-mi iar să fiu fiul firii falnice.
Ţi-oi răscumpăra dezmierdul ş-apoi vom pluti-n derivă,
Precum vremile hoinare şi-albastre ce le-ai poticnit în tindă.
Aminteşte-mi de sărutul ce propovăduieşte libertate
Ca să mă ridic din nouri şi din visele deşarte.
Din dorinţa şi negarea ce-mpânzesc singurătatea-mi
Să îmi aminteşti cercarea de a-ţi fi valsul uitării în a nopţii feerie...
Vezi cum palpită dorul şi nu-i nicio ispravă
Că noi murim încet de-această memorie bolnavă.
Timpul ne-a oprit în loc,
Clipa unui nenoroc
Mi-a ţesut aşezământul pe care te-am curtat,
Ai fost bravă şi i-ai rezistat
Şi-acum orice-ţi vei aminti cu drag
E chiar moartea pe cari o dezbrac.
Naiv şi tânăr în iţele-i m-am încurcat,
Răbdare nu mai am, pe orice drum scrie iad.
Ţi-am lăsat pietre în urmă,
Eu sunt tot ce ai putut simţi-n amor adevărat
Şi dacă soarta ne-a ales să fim rodul de flăcări ce veşnic ard,
Nu ne-om opri din loc, om arde ce-i mai rău,
Iară focul aripilor ne va toarce pre regatul cel înalt.
Cu drag erai a mea şi încă eşti,
Lumină-a nopţii din poveşti,
Cu drag a mea eşti.
Tu ştii că mâine ne vom întâlni-n răscruce
Şi crucea ce o port, ea se va duce,
Cu drag al tău sunt, oriunde vom ajunge.
Cum neclintiţi ne darăm sama să cucerim pământul tot
Şi orice pas să-l cântarim cu foc,
Cu drag a mea eşti, înger la chip şi demon prin port.
Prin miriştea de altădat` înnoptaţi în vânt
Erai o floare când ţi-am desluşit primul gând
Şi ce păcat că mâine nu-ţi mai pot şopti «cu drag al tău sunt».
Văd geamuri şi o sobă,
Ea, lângă foc,
În croiala ce-alcătuie cea mai frumoasă robă,
Iar eu sar din loc în loc...
Mă chinui să-i grăiesc,
Dar tot ce-aude e un «cri»
Şi agale tresară să vadă cine-i cântă în pervaz,
Crezând că-i solitară în acest apus de zi.
Şi-i sar pe umeri să o liniştesc:
«Sunt eu, regină – bărbatul ce nu-l mai visezi»
Din tot acest zgomot neomenesc,
Se clatină şi-şi spune «ptiu drace, asta ce-o mai fi?»
Şi-apoi o părăsesc şi cânt de unul singur
Pe când aceast` fantasmă somnul mi-l trezeşte-
Iar eu rămâi în roua ce acum m-adăposeşte.
Simt că-ţi pătez frumuseţea cu surâsul meu
Şi n-aş încumeta să fiu sub aceeaşi lumină divină ce te atinge mereu,
Nu te mai pot găsi, or sunt eu prea departe
Şi parcă şi porţile cerului se-nchid odată cu ale tale pleoape...
Acum vezi cât de departe-ţi sunt...
Că nici nu am curaj să-ţi spun.
Mă-mbracă gânduri goale, citeşte-mi adorarea
Ca pe-un voiaj temerar ce cutreieră timpul şi lumea,
Tot acolo sunt fericirile, şovăielile, tot ce-ntreabă de noi
Se-ascund între flori ce-aşteaptă ploaia norilor, aproape goi,
Voinţa de a te iubi mi-e uzurpată, dar încă mă îndrept spre tine,
Paşii mi se şterg...în timp ce rătăcesc pe drumul ce-l ştiam atât de bine.
Ce dulce chip ce mi-a lăsat stropi de parfum pe piele,
Tu neferice te-ai ivit în visurile mele,
Ce rază bogată mi te-o fi adus pe ăst bolnav tărâm ?
Când nimicit de-a ei căldură îmi amuţeşte orice gând.
Şi-om preface-n văpăi ce ne mai rămâne,
Căci noi suntem eroi fără de preţ în aste plaiuri blânde.
Şi nu pot ca să uit strânsoarea ta femină, în elixirul vieţii-suflarea ta de aur
Ce-mi poleia poteci umblate pe-al tău sân ca o colindă veche păstrându-i doar amarul,
Cum vezi câtă risipă a sceptrului cel sacru învie din nemoarte în moartea cea de vis
Te-ntrebi în rătăcirea de cuvinte de poţi rămâne neasuprit de păcatul veşnic aprins.
Hai, uită-ţi nepăsarea de pe mâini ş-atingemă cu dor
Şi spune-mi cât necaz mai am în lume până o să mor.
De voi stârpi fiecare infinit, vina-mi aparţine şi o strâng la piept,
Cu ea voi merge-n lume, o voi ascunde-n tine cu fiecare dor fără nume,
făra regret,
Şi poate te voi ocoli, căci tu nu m-aştepţi, tu ai deja tot, ai iubire,
Te mai împiedici de mine când eu sunt de mult pierdut de urme,
Dar sunt tot aici...fără să te mai aştept.
Te las să-ţi mai aminteşti doar cum clădeam ruine
Să umplu ura prin care trăiesc simţiri oarbe şi haine.
Ce ştiu e c-am ajuns într-un oraş ce nu se-opreşte în calea iubirii,
Gata de a-l părăsi, mă opreşte căinţa şi ecoul amintirii,
Eu nu mai pot să mă-ntorc, am şters fiecare nume de dor
Şi-acum când se întorc mă fac nevolnic şi nu mă mişcă din ăst loc.
Trăiri vii prinse în viaţă,
Două decenii de vise în mine de aur
Unde au făurit un soare să-i urce pe raze,
Plângă-l anii nemuritori căci l-au lăsat impur
Şi iar se nasc alţii mai vrednici,
Dar nu rămân stăpâni.
Păgân am fost de bunătate şi asuprit de graiuri au de lespezi,
Nu-mi fie frică de soroc, ba ei cred că mi-e lesne,
Iar eu socot că dracii lor au scris istorii grele.
De aş fi martir, ploaia mi-ar fi sămânţa binelui
Căci gloria doar El o zvântă,
În visător doar sufletul mă mai preschimbă.
Prizonier în abisul căinţei mele,timpu-mi îndrumă străbunii
Să ridice o coroană de înger asupra păcatelor lumii.
Viscolul ţinea pe palme o stea căzătoare.
A murit o speranţă
Topit de arama-ţi fatală de pe chipul semper sobru...dar nu cutez s-o sting,
Aciuit în noapte, tehui şi răzleţ mă anin de veşnicul dor proscris stăruind
Ca o epavă-n ochii mei grei de nesomn,sătui de vise arse-n piese rejucate
Culese parcă din tăciune, din daruri, vorbe şi lacrimi din ce în ce mustrate.
Şuvoi de ceasuri mai încântă solitarul vuiet răzbitor
În paşii liniştiţi mişcaţi de norii cenuşii...sunt adăpostul ploilor.
O, prea nobile Faust! Soarta ta e prea blândă,
pe când eu m-am spetit rugii doar pentru osândă,
Călătoresc în van ca urmele de stele
Iar floarea vârstei mai lasă câte o petală în anotimpuri efemere
Şi cum fumul părăseşte focul în eter,
La fel şi eu mă-ndrept de tine spre un nou mister.
De-ai năzui să ştii cum te zăresc în sângerări şi în tămăduiri vremelnice,
Ai şti poate că zaci în ele, chiar şi în clipe fără soţ şi nestatornice...
Căci izvor de viaţă nouă doar tu pururea mi-ai fost,
Dar oriunde şed sunt singur, orice viaţă-i de prisos.
A mea ultimă dorinţă de s-o împlini vodată, doară ea cântava-mi versuri,
Iar al meu elan sordid traiul nu îl va mai surghiuni, înflorit în astă seară veselă d-April. .
