În flori de primăvară s-ascund aieve ochii tăi ca perle,
În pomii negri-ai iernii atârnă uşor vise singurele,
Razele verii ţes poveşti pălind nemuritoare,
Iar toamna-n cuget temător dezbracă cerul de soare.
Unde eşti tu s-alini ploaia şi dorul ?
Unde sunt eu, uitarea şi totul ?
Ş-acum mă aşez între noi, unde zace pustiul...
Sunt prizonier unei iubiri deschise.
Îngrop în mare valul meu,
Ş-apoi cu el mă duc şi eu
Şi voi învolbura toate catargele
Până când spuma mării se va stinge-n toate visele,
Iar vântu-mi va trezi din nou în gânduri
«Trăieşti o toamnă şi trei anotimpuri».
Simţiri nătângi îşi cheamă rostul şi mă răpune al tău dor.
În tresărirea ei doar goana timpului o mai opreşte.
Foşnetul călit de paşi îmi mângâie singurătatea,
Credinţa ta e un război în mine, îmi bântuie soarta,
Trecută-i năzuinţa de a o răzbate,
Trecut e colbul ce-o străbate.
Frunzele căzânde asudă
În a dimineţii brumă
După-a nopţii rece lună.
Tot ce va mai întâlni e al pământului antic sfredel.
Pluteşti deasupră-mi, o, nimb al nemurii,
Tu poate ai cerca să mă cuprinzi în lanţurile tăinuirii,
Dar eu sunt prins veşnic în a mea toamnă,
Oricâte vorbe dulci noi căutăm a spune, nu poţi fi a mea doamnă.
Oricâte clinchete ar suna, oricâte flori ar înflori,
Oricâtă soare ar dogori, în van toate-ar dăinui
Pentru a renaşte iar în ceasul cel dintâi.
