Dulce chip

Mai frumoas` ca ea n-apare altă întregită zână,
Visând raiuri verzi sub soare astfel lumea o îmbună,
Cu ai ei ochi strălucitori ca de îngeri diafani
Strânge negura din suflet picurată-n ani.
Cu ticală-n laudă, iubeşte tot ce-i drept cercat în stele,
Dulce chip purtat măiastru în refrenuri aurii şi ale mărilor perle
Valuri argintii îţi ţes cu sfială diadema...
Delicat, în portul său ca de promoroacă vremea,
Tandră în haine d-azur şi răsfrânte raze-n păr,
Mori şi te naşti în fiecare dintre stări,
Depărtări de întuneric desluşit-ai cu ardoare
Depăşind fire albastre de iubire şi mirare.
Murind şi înviar-ar lumea ai preschimba fructul oprit,
Căci tot pământul sec de-a pururea l-ai înflorit.

Oglinda lacrimilor

Ca un cântec de jale, în mine te caut,
Să-mi uiţi durerea în lacrimi de nevrut,
S-o plângă cerul ce ne-aşteaptă mut
Doar când voi trece pe sub poarta unui rai pierdut.
Ce istorie grea! Sătul să o scriu singur
Între maladii şi leacuri,unde voi să lupt.

Secat de amor, îngân credinţa ca un rob,
Şoapte vibrânde-mi râd în amurg necopt...
Pictează-mi forma inimii mele,a răsăritului orb
Cum făgăduiai a-mi cere împletite vise sterpe-n orizont.
Voi coase bucăţile rupte de-atingerea ta
În praful sublim, unde frumuseţea pierea.

Roşul buzelor cernite-n catifea;o! voi miresme dulci
Daţi timpului umbră şi infinitului zile mai lungi
C-am înălţat rai peste tine c-o trezire-n genunchi,
Chiar de pielea-mi mai tremură de iadul ce zăcea,inimos, aici.
...întoarcerea pământului-ce greu va fi să uit!
Valuri m-adună de pe-un ţărm eşuat, departe de stânci,
Ultima scăpare din marşul unei agonii crescute-n vânt.

Rănile mă-mbie ca un vraci,pierd şi neplinul din mine,jocul de lume,
Utopia binelui scursă în îngeri şi călăuze,tot ce nu mai am a spune,
Cadenţa primăverii şterse,nefericiri şi zâmbete alese,
Fiece floare-i darul tău,dichisită cu stelele nopţilor celeste,
Căci gândurile mele...de-ar fi sunete fade,
Atâtea clipe ar fi răpite de nesfârşitele-ţi decade.
Împletit în glasu-ţi care, şăgalnic fulgeră depărtări
M-alină aievea şi molatic simple, goale sărutări.


Nu ne-avem pe vecie decât umbre nemiloase,
Tăinuite maiestuos doar în vorbe fastidioase,
Mai nobili şi mai juni, mai puţin stăpâni, ne-am avântat grăbit spre culmi,
Colindam amurguri tulburi în a toamnei măreţie, în cete de ploi spre-adâncuri
Şi tărâmuri străbat ochii în imagini odioase,
Ca un freamăt în iubire sfarmă ceruri mlădioase,
Cununa lui Phoebus zace ca un nimb mândriei moarte,
Sfinţi, luciferi mai cu seamă, curtând lauri luptei dalbe
Ale vremilor cu soarta peste aşternuturi albe.

Un răzeş abdică

Fiu al Moldaviei rătăcite,
Cel răsculat şi-n Principate,
A înrodit pentru pământ întâietate
Neamului strămoş de simţăminte
Pe când în `48 revolta`i fu brăzdată
De-o ţară înghesuită în ruină,
Crimeea a întregit apoi doctrină
Să ne conducem ţărişoara laolaltă.
Venit-au caimacami de viţă nouă
Mărşăluind izvode false şi scripte-n răuri necioplite,
Lupta ta dârză se `nălţa,izbava ţi-a fost cinste,
Povaţa ta măiastră ne-a fost căpătâi de neam,
Furtuna ţi-a fost rouă.
Ţinură minte vechi boieri cum zămisli
La sud o cetăţuie sub tril de păsări călătoare,
Blestemat, ca un meşter Manole fără fecioare,
Pierită în ceasuri moderne,în ticăirile inimii.
Anii treceau pierzându-şi seva,
În sufletul lui pământul se legase
Cu roade pe pânza de ponoase,
Avea să vină cea unire numită România.
Şi i-a unit pe toţi,ţărani şi nobili,
Burghezi şi boieraşi pe un sacru pământ,
Au străşnicit unirii cânt
Pentru nehodina ce-l puse-n brânci.
Legea fărâmii de victorie strânse în case
Şi-n simţiri pârguise dreptate,
Departe de armele arse,încotro fără speranţe?
Când monştrii unirii false au luat şi mândriile noastre.
Şi au străpuns pe-al nostru steag încă o trădare.
Un răzeş abdică,palid de soartă,de o naţiune
Al pustiului nepământean.

Cromatică

Cromatică

Tăcerea în tăcere
peste tăcerile mele,
albul opac,visele crochii,
curcubeul îngheţat încetineşte
ploaia...toamna ne picură pe braţe.
întinsă pe sunete oarbe,liniştea putrezeşte,
coboară iar de pe câmpii un film de lupta.
îţi dezveleam ochii lăsaţi goi de mine,
ţi-am numărat paşii ca o himeră surdă
şi mă sacrific ţie în fiecare strigare de viaţă,
puternicul Thor arată calea spre universuri
Cresc un fulger în suflet.

Natura noastră

Iubesc râul şi marea
Precum îţi iubeam strânsoarea,
Copacii verzi şi goi,
Cum eram amândoi...
Versul cântecului îmbătrânit
În prima ninsoare,
Răstălmăcite ecouri în uitare
Şi voci,multe voci de disperare
În romanţa paşilor grăbiţi.
Înger pierdut în inima mea
Şi eu rătăcit sub aripi.
Pe un furnir stau amintiri
Şi reci,şi vii,
Somnul lor nu are vise...
Sufletele stinse.
Te zăresc doar prin eclipse,
De târziu nu mi`e frică,
N`am putere să opresc timpul,
Doar amintiri ce mă ridică
Şi reci,şi vii,spre ceruri.
Închis în primul răsărit al lumii noastre
Să luminez prima floare de primăvară
S-adun nori şi petale...
Tot ce-a rămas din urmele lumii goale.

Copil

Zăboveşti pre cugetări de sfinţi,
Pe legea ta dorul neîntinat nu-l plângi,
Ţii mijlocul de drum spre casă în inima-ţi destoinică,
Nu-i lung şi nu-i cărarea de fel trainică
Precum sufletul tău,adesea preacurat.

Şi cu puterile răului sleite,
Cu grija lumii în veşnic avânt
Cand înnoptezi îndurerări seculare
Şi soarele cu raze străine...
Luminând cu portu-ţi fiece veşmânt.

Crâmpeie din rai ţi-au clădit primul prag,
Aveau cu toţi a cerului întruchipare-primul trac,
Cu aste zile vei a face în rău dreptate
Cătând a făuriilor minune de care-i încă departe.
În minuni le trăieşti pe toate.

Vesel sub fiecare ram de-al dorului crâng
Cu ochi de pământ şi de sfânt,
Puritatea-i luceşte peste furtună,
Peste timpul în cioburi,nesângerat încă
De nicio luptă,de nicio lume.

Flori risipite...

Galeş,spre răsăritul alb,înfrigurat de`o vreme,
Mă strecor în păcate iertate,în vis de decembrie...
Trilul văzduhului păleşte`n orizont
Mai cenuşiu decât norii adormiţi de ploaie.
Se nasc florile risipite.

Aşternutul stăruie în palmele asudate,
Zgomotul paşilor îl întinde spre soare
Şi încă nu piere...cu braţele deschise
Primeşte tristeţi încă neînvinse.
Rămân florile risipite.

Restul de mâine seamănă rătăcire
Între copii ai vremii,tăinuiţi odată,
Pe crengile desculţe stau poveştile lor,
Amorţite de grai,vântul le mai dă citire.
Florile risipite sunt vesnic tinere.

Crivăţul a întrupat lumina-n fulgere de ieri,
Zvâcnirea-i suflând în praf de aştri...
În ajunul naşterii Lui să fim sacri
Şi apoi în haine de oameni să fim frânţi îngeri
În suflete risipite.

Ultimul glas

Azi rătăcesc tristeţea în tine
şi un veac de fericiri,
E amurgul ce şi`a lăsat
nemurirea`n ruine.
Nu mai trec ploile trecute,
Nici nu mai ascult gândul tău în gând,
Vântul nu`mi mai spune multe,
Doar îl aud plângând.
Ultimul glas e`n fiecare tremur,
Stăruie ca aura sfinţilor.
Ca sânul mărilor.
Sufletu`ţi e o comoară de necuprins
Ca o lăsare a zâmbetului sufocată`n venin.
E aproape lumină,
Acest paradis mă strigă.