Un răzeş abdică

Fiu al Moldaviei rătăcite,
Cel răsculat şi-n Principate,
A înrodit pentru pământ întâietate
Neamului strămoş de simţăminte
Pe când în `48 revolta`i fu brăzdată
De-o ţară înghesuită în ruină,
Crimeea a întregit apoi doctrină
Să ne conducem ţărişoara laolaltă.
Venit-au caimacami de viţă nouă
Mărşăluind izvode false şi scripte-n răuri necioplite,
Lupta ta dârză se `nălţa,izbava ţi-a fost cinste,
Povaţa ta măiastră ne-a fost căpătâi de neam,
Furtuna ţi-a fost rouă.
Ţinură minte vechi boieri cum zămisli
La sud o cetăţuie sub tril de păsări călătoare,
Blestemat, ca un meşter Manole fără fecioare,
Pierită în ceasuri moderne,în ticăirile inimii.
Anii treceau pierzându-şi seva,
În sufletul lui pământul se legase
Cu roade pe pânza de ponoase,
Avea să vină cea unire numită România.
Şi i-a unit pe toţi,ţărani şi nobili,
Burghezi şi boieraşi pe un sacru pământ,
Au străşnicit unirii cânt
Pentru nehodina ce-l puse-n brânci.
Legea fărâmii de victorie strânse în case
Şi-n simţiri pârguise dreptate,
Departe de armele arse,încotro fără speranţe?
Când monştrii unirii false au luat şi mândriile noastre.
Şi au străpuns pe-al nostru steag încă o trădare.
Un răzeş abdică,palid de soartă,de o naţiune
Al pustiului nepământean.

Cromatică

Cromatică

Tăcerea în tăcere
peste tăcerile mele,
albul opac,visele crochii,
curcubeul îngheţat încetineşte
ploaia...toamna ne picură pe braţe.
întinsă pe sunete oarbe,liniştea putrezeşte,
coboară iar de pe câmpii un film de lupta.
îţi dezveleam ochii lăsaţi goi de mine,
ţi-am numărat paşii ca o himeră surdă
şi mă sacrific ţie în fiecare strigare de viaţă,
puternicul Thor arată calea spre universuri
Cresc un fulger în suflet.

Natura noastră

Iubesc râul şi marea
Precum îţi iubeam strânsoarea,
Copacii verzi şi goi,
Cum eram amândoi...
Versul cântecului îmbătrânit
În prima ninsoare,
Răstălmăcite ecouri în uitare
Şi voci,multe voci de disperare
În romanţa paşilor grăbiţi.
Înger pierdut în inima mea
Şi eu rătăcit sub aripi.
Pe un furnir stau amintiri
Şi reci,şi vii,
Somnul lor nu are vise...
Sufletele stinse.
Te zăresc doar prin eclipse,
De târziu nu mi`e frică,
N`am putere să opresc timpul,
Doar amintiri ce mă ridică
Şi reci,şi vii,spre ceruri.
Închis în primul răsărit al lumii noastre
Să luminez prima floare de primăvară
S-adun nori şi petale...
Tot ce-a rămas din urmele lumii goale.

Copil

Zăboveşti pre cugetări de sfinţi,
Pe legea ta dorul neîntinat nu-l plângi,
Ţii mijlocul de drum spre casă în inima-ţi destoinică,
Nu-i lung şi nu-i cărarea de fel trainică
Precum sufletul tău,adesea preacurat.

Şi cu puterile răului sleite,
Cu grija lumii în veşnic avânt
Cand înnoptezi îndurerări seculare
Şi soarele cu raze străine...
Luminând cu portu-ţi fiece veşmânt.

Crâmpeie din rai ţi-au clădit primul prag,
Aveau cu toţi a cerului întruchipare-primul trac,
Cu aste zile vei a face în rău dreptate
Cătând a făuriilor minune de care-i încă departe.
În minuni le trăieşti pe toate.

Vesel sub fiecare ram de-al dorului crâng
Cu ochi de pământ şi de sfânt,
Puritatea-i luceşte peste furtună,
Peste timpul în cioburi,nesângerat încă
De nicio luptă,de nicio lume.

Flori risipite...

Galeş,spre răsăritul alb,înfrigurat de`o vreme,
Mă strecor în păcate iertate,în vis de decembrie...
Trilul văzduhului păleşte`n orizont
Mai cenuşiu decât norii adormiţi de ploaie.
Se nasc florile risipite.

Aşternutul stăruie în palmele asudate,
Zgomotul paşilor îl întinde spre soare
Şi încă nu piere...cu braţele deschise
Primeşte tristeţi încă neînvinse.
Rămân florile risipite.

Restul de mâine seamănă rătăcire
Între copii ai vremii,tăinuiţi odată,
Pe crengile desculţe stau poveştile lor,
Amorţite de grai,vântul le mai dă citire.
Florile risipite sunt vesnic tinere.

Crivăţul a întrupat lumina-n fulgere de ieri,
Zvâcnirea-i suflând în praf de aştri...
În ajunul naşterii Lui să fim sacri
Şi apoi în haine de oameni să fim frânţi îngeri
În suflete risipite.

Ultimul glas

Azi rătăcesc tristeţea în tine
şi un veac de fericiri,
E amurgul ce şi`a lăsat
nemurirea`n ruine.
Nu mai trec ploile trecute,
Nici nu mai ascult gândul tău în gând,
Vântul nu`mi mai spune multe,
Doar îl aud plângând.
Ultimul glas e`n fiecare tremur,
Stăruie ca aura sfinţilor.
Ca sânul mărilor.
Sufletu`ţi e o comoară de necuprins
Ca o lăsare a zâmbetului sufocată`n venin.
E aproape lumină,
Acest paradis mă strigă.

Răsărite frânte

Caut jocul vieţii,purtat de mistere-n trecut spre simţiri efemere,
Mă stinge focul fiecărui anotimp,fericirea e scumpă într-o lume de zâmbete,
Vântul împrăştie noaptea peste timp ca umbrele între cugete,
Câteodată dimineţile reci imbracă ploaia viselor mele.

Cu norii în ochi îţi urmez surâsul în fiecare răsărit frânt,
În fiecare privire crudă sedusă de-o lume mai impura
Şi simt cum toate lacrimile se-ntorc din pământ,
Căci ne atinge acelasi vânt,aceeaşi dragoste şi ură.

Nu mai aştept să-mi ascunzi destinul de umbre,
Nu mai ascult neliniştea,ultima veste a paşilor,
Doar teama cuprinde fericirea si clipele sumbre,
Mai am doar puterea de-a vedea lumina cum cade in ivirea zorilor.

Mă scufund în cele mai adânci dorinţe,
Sunt doar un întreg şi nimic pentru tine,renaşti când te pierd,
Sfârşitul trăieşte doar prin amintiri aprinse
Şi leagă răsărite frânte.Timpul ne are,dar noi îl pierdem încet.

Un nume

Vremea îşi schimbă hainele în oglinda unui cer grăbit,

În jur,adormită,mulţimea aprinde mişcări amorţite

Supusă glasului de fier al unui sec sfârşit,

Suntem doar urme...ne-aşteaptă aceleaşi culmi risipite.

În zare cântecul ploii alină suflete goale.

Nu mai port niciun nume,dar e tot ce mai sunt

Şi liniştea taie din soare atunci când apune,

Tributul învinge glorii cu pasul lui adesea mut,

Tihnite de culori,amurgurile îşi mai plâng trecutul.

Rămân tăcut în lumea sumbră.

La orizont ecoul poartă spre nori o carte desculţă şi-un nume

În lumea lor sumbră pictată în zori de farmec...

Surâsul îşi vinde graiul pe un cer senin,rapit apoi de umbre,

Ultimul gând zboară încet,prea încet.

Nu am nimic,dar nu mă mai pierd.