M-anin de fumul rece al nopţii
In mii de gânduri fără pace,
Mă pierd in orizontul infinit al ceţii...
Sufletu-mi incă tace.

Respir parfumul ploilor de vară
Ce mă ajung din urmă
Si plutesc fără aripi peste tot ce mă-nconjoară
Pe un leagăn făr` de tihnă.

Utopic asteptările imi poarta
Miraje fragile si albastre
Si lumea se preumbla acum uitată
Printre focuri negre si raze maiastre.

Nu mai am dor, iubire sau tristeţe,
Nu imi mai plâng trecuturi
Sau amintiri semeţe
Pierdute-n cântecele atâtor drumuri.

Aud vocile măstilor
Pe culmi inaripate
Cersind lumina zeilor
Ce rătăcesc in miază-noapte.

Tăcerea-mi amorţită tremură,
Timpul isi pierde din esenţă,
Ca vântul inima-mi cutreieră
Tărâmuri vechi si noi in a lor decadenţă.

Elevii clasei 12 B

Se adunau în săli de clasă,

Cercând să făurească căi spre viitor,

Cu nepăsarea-n zâmbete rămasă,

Ce mistuia acel decor.

În praful prin care alergau,

Au lăsat urme,

Oriunde călcau

În ale trecătorilor umbre.

Au strâns prietenii şi au cules iubiri,

Ce atunci păreau atât de vii,

Au rupt apoi din ele inimi frânte şi dezamăgiri

Ce se cunosc şi acum, oricât de vechi sau şterse ar fi.

Erau haotici şi-ndrăzneţi,

Departe de-ntuneric,

Prin holul uneori răzleţ

În care şoaptele paşilor răsunau vremelnic.

Se adunau apoi în străine locuri

Trăind emoţii efemere,

Pe care şi le povesteau apoi

În băncile clasei pline de tăcere.

Dascălii îi mustrau mereu,

Ştiind cu blândeţe apoi să-i ierte

Căci singuri se-ndreptau de rău

Pentru a urma căile drepte.

Erau chiar cei mai buni

Şi apoi când au întors clepsidra

S-au despărţit purtând alte cununi

Peste stelele ce veşnic îi vor lumina.

Tu niciodată...

Un plâns nocturn.....
Se aud din zare ropotând
Ca focul mocnind în vatră
Lacrimi ce cad peste nesoartă.


O toamnă aşternută târziu...
Şuieră din cerul cenuşiu
În infinite colţuri
Vântul tăinuitelor ecouri.


O iubire a tormentelor...
Se năruiesc asurzitor
În orice suflet visator
Simţirile văpăilor.

Noi doi suntem de moda veche...

Noi doi suntem de moda veche
Si impartim o lume plina de franturi,
Ne intalnim in parcuri desuete
Si-n necalcate cranguri.

Avem acelasi suflet,
Oranduit de inocenta,
Legati de acelasi mister
Rapus de propria existenta.

Calauziti de-aceiasi pasi
Pe drumuri efemere,
Azi am pierdut acel curaj -
De-a fi nemuritori sub stele.

Noi doi suntem de moda veche,
Aprinsi d-emotii in alb-negru,
Uitate apoi prin cafenele,
Inchise in sarutul nostru.

Noi nu privim nisipul din clepsidra
In pasii nostrii goi,
Dar nici nu-l lasam liber sa se stinga,
Chiar de nu mai suntem eroi.

Noi doi suntem de moda veche,
Calatorind spre un taram mai bun
In acest tren fara ferestre...
E totul doar un tremur.

Ah...uite cum rasuna vechile timpuri in noi
Si cum nimic nu mai paleste
Ca soarele ce strabate in ploi,
In viata ce tot creste.

Noi doi suntem de moda veche,
Tot imi sopteam in sinea mea,
Singur in vatra rece,
Care odata-ti purta vocea.

Tu nu mai stii...

Tu nu mai stii
Cum noaptea se-adancea in mine
Doar ca sa te sarute,
Nici nu mai stii cum stele tremurau
Cand m-atingeai,
Cum parul ti-l prindeam in flori
Si primavara era mai frumoasa.

Tu nu mai stii cum straluceai in ploaie
Si iti sclipeau pe buze cele mai lucide zambete,
Tu nu mai stii cum impleteam dorinte
Din neguri de sfarsit de lume.

Tu nu mai stii sa-mi porti saruturile vii
In asternuturile moi,
Tu nu mai stii sa fim copii si adulti,
Nu mai stii sa fim "noi".

Atatea anotimpuri au trecut
Ca am uitat sa numar
De cand nu mai pasim umar langa umar,
Atatea vorbe neauzite s-au rostit
C-am preschimbat sperantele
Ramase-n asfintit.

Tu nu mai stii pe pieptul meu
Sa razi si sa renasti,
Sa imi aprinzi secrete
In vapaia linistii,
In ochi sa imi patrunzi
Ca lacrima ce nu mai vrea sa se iveasca.

Tu nu mai stii sa ma astepti
Si sa-mi apari in prag ca o iluzie
Si nu mai stii cu mine s`alergi spre zenit
Si sa lasi lumea-n urma.

Simt al meu spirit cum
Spre tine se indreapta
Si cum, adormind cu tine,
Moare pentru ultima data
Si apoi iti las spre dimineata
Al nost` trecut nezamislit de zei
Si ale tale buze sarutand ca altadata...
De tine ma desprind.

Tu nu mai stii...

Nazuinte

Norii vremelnici imi intuneca tacerea
Si lanturile libertatii iar ma prind,
As da orice sa opresc acest timp
Ca trec prea multe clipe negasindu-mi linistea,
Imbatranesc si anii mei devin nisip...
Imi poarta-n vant uitarea.

S-a stins iubirea
Si glasul dorului piere de-acum,
Ceata imbraca un ultim parfum,
Pe care-n valuri il aduce marea
Si acopera aproape orice drum
In care ma ghida visarea.

Ce rost mai are acum al tau suras
Pastrat de ingeri
Ca cele mai de pret averi,
Cand totul e apus,
Departe de acele veri,
Ce incalzeau orice asternut?

Si ma gasesc in lumea fara cantec,
Uitata-n palide culori,
Eram doi trecatori
Entuziasti si plini de zel.
Cum ma prindeai de-atatea ori
Si eram mai presus de cer...

Unde-mi sunt nazuintele?

Umbre inalte

In vise fara de lumina
Stai tu,
Curgand in ploaia ce nu se opreste,
Ca o ramura veche
Ce nu cade nicicand,
Apari ca o fantasma inaintea mea
Si-mi tangui neiubirea.

Sper din pacate sa imi lasi
Ale lor urme
De lacrimi nestrapunse,
Sa mai pot fauri inalte umbre
In linistea deplina
A soarelui molatic.

O sa-ti pastrez ultimul gand,
Mi-e dor de tine,
Nu mai stiu sa rad,
O sa las frunzele sa treaca
Asteptand toamna buimaca,
Bratele mele au prins forma ta,
Iti surad in inima.

Te pierd in lacrimile drumurilor neumblate
Sub faruri adormite de luna,
Te pierd si ma desprind de mine
In amorteala pasilor,
Imbrac aceeasi muzica
Ce ne hranea amorul
Si astept un maine sa ne poarte
Spre-nceputuri vii.

Casa parinteasca

Doar tu stii tata cum suspina
Casa parinteasca in sufletul meu gol
Si cum tresare fara mila
Palitul ei ecou.
Cum recele cuprinde orice frantura de lumina
Si o preface in fiori de dor.

Azi nu mai ratacesc pe langa vatra
Dar simt cum pasii inca mai alearga
Sa te intampine in poarta
Dar nu e nimeni, chiar de pamantul nu poate
Urmele sa-ti stearga.

Tot ce mai cer pamantului batran
E sa creasca un rai
Cu aceleasi geamuri batute de vant,
Cu aceleasi porti pe cari le deschideai,
S-aud noptile reci razand
Pe-al ingerilor plai.