miercuri, iunie 30, 2010
Tată
Tu, tată, atât de paseist mă faci
Încât mi-aduc aminte de casa părintească
plină de blestem
Şi sunt nefericit, dar nu voi niciun vraci,
Atâta doar, să te rechem.
La braţ din nou pe mama să o ţii,
Grijindu-vă de cei patru copii.
Desculţ în curte încă îmi apari
În ceasul cel de aur ce mi-i dat
să-l oglindesc,
Cu mânile murdare de pământ şi tari,
Cu sufletul purtat mereu de vânt ceresc
Chiar în grădina-mbelşugată ce-o iubeai cu atâta drag,
Tărâmul magic urcător la cer, al nefiinţei tale prag.
Dar tu trăieşti şi-acum, nu doar în inimi ce pier,
Oriunde ai fi ş-oriunde cerul te-ar păzi
sub nimbul aurit
Cu stelele şi luna ce freamătă noaptea gându-mi în eter...
Tot ce am se datorează ţie însutit,
Ocrotitor peste timp, tată pe vecie,
Lacrimile ce te-aduc napoi încet mă mângâie.
Amintirea ta nu mă mai sperie,
Nici golul ce îl port nu mă mai copleşeşte,
sunt împăcat,
Ştiu că ne vom re-ntâlni cu mai multă glorie
Şi atunci eu nu voi mai fi visat,
Prins sunt de-ale tale-ndemnuri,
Împrejur aud ecouri de-alor tale epiloguri.
luni, iunie 28, 2010
Vis şi acalmie
Vis şi acalmie în albastru fum
Cheamă spre orfisme şi spre al ei stăpân,
În întunerec răsună al meu amor năvalnic,
În visul cel proscris calmul tău e falacios şi zănatic.
Imperiul nostru de cenuşă clădit din speranţe cules-a
Zădărnicie,
Privind spre apus, aclam fiecare bucurie.
Visul a cules tot ce-a fost proteic
Şi-acum e vetust şi himeric
Înnodat în căi ce nu au sfârşit
Cu aura stăpânirii de necontenit,
O viaţă-ntreagă pentr-un pumn de
Fericire
Mai am peste-a sorţii tânguire.
joi, iunie 24, 2010
Păcate
Am moştenit păcate,
Le trec în testament pe toate
Ca să citească ai mei urmaşi
Umbrele acestor paşi.
Dar câte roade au dat,
În faţa lor să nu ne fi plecat
Poate ar fi nedrept,
Căci chiar şi fără ele, nimic n-ar fi perfect.
Şi cât sunt măcinat de ele în al meu pridvor
C-atât de mult ş-atâta de uşor din suflet îmi rapesc orce fior
Şi-n chinul meu haotic cuget spre amurg,
Greu, pătruns de gri, în pământ mă afund.
Suave porţi de iad,
V-aştept să îmi luaţi negura şi cerul veşnic fad.
Pathos
Devenirea inimii, reculul nopţii,
Tinereţea tresare în mrejele sorţii,
Tremur şi eu şi mă cufund
Deodat în hăul fără fund.
Tu aspră îmi mai eşti,
Cu ale tale gingăşii mă rătăceşti,
M-alungi ş-apoi mă prinzi pe l-ale tale fereşti,
Dar tu nu mai simţi stările-mi nelumeşti.
Simt cum mă-ntorc în timp.
Noiane de raze pe-acest drum se sting,
Iar paşii ce-l cuprind
Doar larmă aprind.
Ce zace oare în adâncu-acestor patimi
Şi ce răsare oare peste-ale lor lacrimi?
miercuri, iunie 23, 2010
Patrie
De vremuri tulburi plebea se revoltă,
Oştenii patriei sunt de mult pierduţi-n a criptei boltă,
Căci răul se revarsă-n aste focuri reci,
Iar ce simţim acum ne-o bântui pe veci.
Ne-ajunge cât am plâns sub soare
Rugându-ne să crească a lumii floare.
Demiurgul a lăsat sămânţa, iar ei o calcă în picioare.
Suntem alienaţi de viforul dreptăţii,
Cu inima oarbă ţara-şi înfruntă hoţii,
Puterea în vlăstari zace ca nisipul în clepsidră.
Iar în fire le străluce doar lumina-ngălbenită.
Vox populi vox dei,
Credinţa noastră au pierdut-o ei.
Rugăm a se-ndrepta păcate
De ale lor cuvinte deşarte
Or viaţa să ne-o vindem pe bună dreptate,
Căci pământul nu ni-i liber, chiar de sufletele-s împăcate.
Un zbucium lung se varsă ca Dunărea în ropot
Şi-acoperă sublim al patriei surd clopot.
Şi ce fel sună-n casele de proletari
Flacările focurilor de-acum 20 de ani...
Ei sunt ucigaşi şi salvatori şi sclavi pentru bani.
Nici linişte, nici pace nu mai e de-acum,
Toate-s criptate în ceaţa viitorului drum.
Vox populi vox dei,
Noi suntem îngerul căzut al patriei.
duminică, iunie 20, 2010
O toamnă şi trei anotimpuri
În flori de primăvară s-ascund aieve ochii tăi ca perle,
În pomii negri-ai iernii atârnă uşor vise singurele,
Razele verii ţes poveşti pălind nemuritoare,
Iar toamna-n cuget temător dezbracă cerul de soare.
Unde eşti tu s-alini ploaia şi dorul ?
Unde sunt eu, uitarea şi totul ?
Ş-acum mă aşez între noi, unde zace pustiul...
Sunt prizonier unei iubiri deschise.
Îngrop în mare valul meu,
Ş-apoi cu el mă duc şi eu
Şi voi învolbura toate catargele
Până când spuma mării se va stinge-n toate visele,
Iar vântu-mi va trezi din nou în gânduri
«Trăieşti o toamnă şi trei anotimpuri».
Simţiri nătângi îşi cheamă rostul şi mă răpune al tău dor.
În tresărirea ei doar goana timpului o mai opreşte.
Foşnetul călit de paşi îmi mângâie singurătatea,
Credinţa ta e un război în mine, îmi bântuie soarta,
Trecută-i năzuinţa de a o răzbate,
Trecut e colbul ce-o străbate.
Frunzele căzânde asudă
În a dimineţii brumă
După-a nopţii rece lună.
Tot ce va mai întâlni e al pământului antic sfredel.
Pluteşti deasupră-mi, o, nimb al nemurii,
Tu poate ai cerca să mă cuprinzi în lanţurile tăinuirii,
Dar eu sunt prins veşnic în a mea toamnă,
Oricâte vorbe dulci noi căutăm a spune, nu poţi fi a mea doamnă.
Oricâte clinchete ar suna, oricâte flori ar înflori,
Oricâtă soare ar dogori, în van toate-ar dăinui
Pentru a renaşte iar în ceasul cel dintâi.
luni, iunie 07, 2010
Preacurată mamă
Mamă, tu preacurată mamă
Suspin când gându`n amintirea ta mă cheamă
Că eşti bătrână de acum
Şi trupu` parcă ţi-i de plumb.
Mă-ntorn şi plâng la frumuseţea ta,
Timpul hain va trece şi o să te ia,
Iar eu voi mai avea nimică
Şi sufletul mi se va stânge-n pripă.
Ardoarea de copil rămâne a ta coroană,
Din pântec ai creat doi fraţi cari cearcă încă să ridice o sfântă samă.
Pedanţi şi Erudiţi
De pedanţi şi erudiţi
Auzit-am de la sfinţi
Cum că ei îşi sunt ca fraţii,
Ca ei nu or mai fi alţii.
Ş-apoi ei sunt viitorul nost`-
Cel apus făr-a fi fost,
Ei ni-s gloria răpusă
Ce-i de preţ în doliu pusă.
Lacrimi înnodate-n piept îs ca imnuri eroice
C-au trăit doar prin cuvinte şi simţiri vremelnice.
Nu ni-i vorba-atât de lungă
Să îi amintim pe toţi,
Iară cei ce or să-i plângă
Vor fi şi ei deja morţi.
Cum le mlădie sicriul vântul în tăcerea deasă,
Nici o vorbă nu mai spuie, una nu mai e rămasă,
Dar ei tot vorbesc pe-alături în raiul lor cel haotic,
De la ei bântuie gândul ce umblă-n noapte bezmetic.
Lacrimi înnodate-n piept îs ca imnuri eroice
C-au trăit doar prin cuvinte şi simţiri vremelnice.
Scriitori şi epigoni îi urmează-ncet, încet
Si-un fior pătrunde-n toc îngânând moartea perfect,
Iar patima ce o am sfarmă ş-ultimul gând,
Frică nu mai am de acest iureş nătâng.
Şi-aciuit asemăna-mă-voi uşor în crângul vost`,
Atât de trecător, atât de ne-nsemnat printre tot ce va fi fost.
Ani cu rândul am cules aporii chiar fel de fel,
Saltimbanc eu devenisem trăind simţiri făr` de ţel.
Lacrimi înnodate-n piept îs ca imnuri eroice
C-am trăit doar prin cuvinte şi simţiri vremelnice.
Ieri
Trezeşte-mi ochii cei pustii
Ce te-adorau în nopţi târzii
C-atuncea când nu voi mai fi
Neîntinat te vor păzi.
De ieri nisipul se tot scurge,
De ieri te-aştept în prag ferice,
Iar de n-oi mai fi aice,
Nu îmi du dorul, nici nu plânge
Că toate-n leagănul nopţii sunt,
Păstrează muzica ce-n piept clatină-ncet în toate primul gând.
Prin ea jura-ţi voi că această clipă ce-o aştern ...
Ea va rămâne peste toate ce se cern.
Acum mă-ndrept spre bolta noastră ce-o priveam cu râvnă,
Căci dragostea-n eterul de sub ochii noştri nimic nu va putea s-o stângă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)