E totul alb, tacere...,
Doar eu si sfortarile mele,
Emotia-mi nu are glas,
Sunt ca un brav temerar, gata pentru orice pas.
Nu iti mai vreau sarutul, dragostea-
Trecutul...
Tot ce-ai lasat pe pleoape,
Pe piele si pe haine.
E totul alb si totusi nu e iarna,
In jur, albastrul viu ma cheama
Si nu mai vreau sa stiu acel ceva al tau
Ce spre iubire oricand ma indeamna...
Acum totu-i vetust si fad,
Inimi odat' legate, din departare bat.
Doar visul meu e liber, in rest sunt toate condamnate
Departe de sfortarile noastre
pline de rumoare,
Suntem captivi in libertate,
In a vietii scurta paloare,
Unde pasii rasuna-n ecouri bolnave
Si timpul apasa pe inimi firave.
Stand in negura verii, plang pana si suspinul de-atata negru si vise curmate
Si-mi tremura crenelul,
odata plin de sperante,
Ce vremuri reci...parca sunt toate moarte,
Te rog sa stingi si mangaierile de pe brate,
Caci vreau sa ma-ntorc si sa zambesc soarelui molatic.
Iti pastrez doar surasul, restul ma va urmari,eu sunt deja navalnic.
Si aceasta valtoare ma-nnalta mai tare
Spre culmi neatinse, unde pamantul rasfrange lumina
in mii de culori,
Doar tu esti in zare,
Doar tu-mi dai fiori.
In ape tulburi usor te strecori
Peste pacate tari, peste inocentii nori.
Doru-acesta ce il simt e plin de ura si de frig
Si chiar nimic din a sa zamislire
departe de divin
N-are sa poat-ajunge iubirea ce-o resping
Si cea de care ma anin.
Singuratatea imi ramane unicul alin,
Pe cand tu iarasi redevii un zambet si-un suspin.
gandul meu e din inima si dorul
ii plange durerea cand nu ajunge la tine,
gandul meu are aripi cu care zboara-mprejuru-ti.
imi ascund amorul in stropi de soare
pe care tu le stingi in ploaia ce canta ochii tai,
imbrac cerul cu visele tale si apoi iti intind mana sa
zburam.
inima-ti de-acum razbate lang-a mea in plina noapte
peste dorul sublimului.
Tu, tată, atât de paseist mă faci
Încât mi-aduc aminte de casa părintească
plină de blestem
Şi sunt nefericit, dar nu voi niciun vraci,
Atâta doar, să te rechem.
La braţ din nou pe mama să o ţii,
Grijindu-vă de cei patru copii.
Desculţ în curte încă îmi apari
În ceasul cel de aur ce mi-i dat
să-l oglindesc,
Cu mânile murdare de pământ şi tari,
Cu sufletul purtat mereu de vânt ceresc
Chiar în grădina-mbelşugată ce-o iubeai cu atâta drag,
Tărâmul magic urcător la cer, al nefiinţei tale prag.
Dar tu trăieşti şi-acum, nu doar în inimi ce pier,
Oriunde ai fi ş-oriunde cerul te-ar păzi
sub nimbul aurit
Cu stelele şi luna ce freamătă noaptea gându-mi în eter...
Tot ce am se datorează ţie însutit,
Ocrotitor peste timp, tată pe vecie,
Lacrimile ce te-aduc napoi încet mă mângâie.
Amintirea ta nu mă mai sperie,
Nici golul ce îl port nu mă mai copleşeşte,
sunt împăcat,
Ştiu că ne vom re-ntâlni cu mai multă glorie
Şi atunci eu nu voi mai fi visat,
Prins sunt de-ale tale-ndemnuri,
Împrejur aud ecouri de-alor tale epiloguri.
Vis şi acalmie în albastru fum
Cheamă spre orfisme şi spre al ei stăpân,
În întunerec răsună al meu amor năvalnic,
În visul cel proscris calmul tău e falacios şi zănatic.
Imperiul nostru de cenuşă clădit din speranţe cules-a
Zădărnicie,
Privind spre apus, aclam fiecare bucurie.
Visul a cules tot ce-a fost proteic
Şi-acum e vetust şi himeric
Înnodat în căi ce nu au sfârşit
Cu aura stăpânirii de necontenit,
O viaţă-ntreagă pentr-un pumn de
Fericire
Mai am peste-a sorţii tânguire.
Am moştenit păcate,
Le trec în testament pe toate
Ca să citească ai mei urmaşi
Umbrele acestor paşi.
Dar câte roade au dat,
În faţa lor să nu ne fi plecat
Poate ar fi nedrept,
Căci chiar şi fără ele, nimic n-ar fi perfect.
Şi cât sunt măcinat de ele în al meu pridvor
C-atât de mult ş-atâta de uşor din suflet îmi rapesc orce fior
Şi-n chinul meu haotic cuget spre amurg,
Greu, pătruns de gri, în pământ mă afund.
Suave porţi de iad,
V-aştept să îmi luaţi negura şi cerul veşnic fad.
Devenirea inimii, reculul nopţii,
Tinereţea tresare în mrejele sorţii,
Tremur şi eu şi mă cufund
Deodat în hăul fără fund.
Tu aspră îmi mai eşti,
Cu ale tale gingăşii mă rătăceşti,
M-alungi ş-apoi mă prinzi pe l-ale tale fereşti,
Dar tu nu mai simţi stările-mi nelumeşti.
Simt cum mă-ntorc în timp.
Noiane de raze pe-acest drum se sting,
Iar paşii ce-l cuprind
Doar larmă aprind.
Ce zace oare în adâncu-acestor patimi
Şi ce răsare oare peste-ale lor lacrimi?
De vremuri tulburi plebea se revoltă,
Oştenii patriei sunt de mult pierduţi-n a criptei boltă,
Căci răul se revarsă-n aste focuri reci,
Iar ce simţim acum ne-o bântui pe veci.
Ne-ajunge cât am plâns sub soare
Rugându-ne să crească a lumii floare.
Demiurgul a lăsat sămânţa, iar ei o calcă în picioare.
Suntem alienaţi de viforul dreptăţii,
Cu inima oarbă ţara-şi înfruntă hoţii,
Puterea în vlăstari zace ca nisipul în clepsidră.
Iar în fire le străluce doar lumina-ngălbenită.
Vox populi vox dei,
Credinţa noastră au pierdut-o ei.
Rugăm a se-ndrepta păcate
De ale lor cuvinte deşarte
Or viaţa să ne-o vindem pe bună dreptate,
Căci pământul nu ni-i liber, chiar de sufletele-s împăcate.
Un zbucium lung se varsă ca Dunărea în ropot
Şi-acoperă sublim al patriei surd clopot.
Şi ce fel sună-n casele de proletari
Flacările focurilor de-acum 20 de ani...
Ei sunt ucigaşi şi salvatori şi sclavi pentru bani.
Nici linişte, nici pace nu mai e de-acum,
Toate-s criptate în ceaţa viitorului drum.
Vox populi vox dei,
Noi suntem îngerul căzut al patriei.
